Am simțit briza frunzelor de castan mângâindu-mă suav pe obrazul pătat de lacrimi reci, dureroase...am simțit atingerea ta, preschimbată în vânt dulce de toamnă și-am strâns în palmele tremurânde iubirea ta...nu știam că ai găsit un nou fel de iubire, atât de pur și neprihănit de suferință...nu știam că acum mă iubești prin raze delicate de soare, că apusul ascuns prin crengi uscate este surâsul tău de noapte bună.
Te-am privit în fiecare fir delicat de soare și știu că îmi zâmbeai...îmi zâmbeai căci eram frumoasă, așa cum îți doreai să mă vezi mereu...mi-am purtat pantofii pe care îi adorai și am zâmbit trist, cu buze umede și plânse, pentru că știu cât de bine îți făcea surâsul meu. Te-am privit în fiecare chip, te deslușeam în el, în ea, în ei, în soare, în frunze, în praf presărat pe pielea mea...am simțit că nu m-ai părăsit, ci că mă țineai mai strâns ca niciodată, într-o îmbrățișare liniștită, autumnală. Simt că nu ai plecat, simt că ești lângă mine așa cum ai spus mereu că o vei face...îți simt atingerea în părul meu blond, scăldat în lumina lunii, așa cum mi-l mângâiai seară de seară...simt căldura sufletului tău păstrată pentru totdeauna în palma mea, simt cum m-ai ținut de mână pentru ultima oară...
M-ai privit în ochii luminoși ca pentru ultima dată...și tu știai că nu ai să-i mai vezi...îmi spuneai cât sunt de frumoasă, dar eu nu știam că-mi voi pierde frumusețea în întunecime atât de curând. Mă vedeai ca pe un înger candid, însă nu știam că îngeri adevărați îmi vor lua locul...De ce nu mi-ai spus că vei pleca? De ce m-ai lăsat să cred că totul va fi bine? De ce nu mă mai ții de mână strâns, să mă alinți așa cum doar tu îmi spuneai? De ce m-ai părăsit?
Promite-mi că oriunde ai fi, nu mă vei uita! Promite-mi că fiecare început de toamnă va fi un festival al acestei noi iubiri, începută astăzi și păstrată pentru totdeauna! Promite-mi că cu fiecare adiere suavă îmi vei șopti povești și că fiecare clipă scăldată în lumină albă va fi momentul nostru fericit...voi știi atunci că te gândești la mine, că îți lipsesc și că mereu mă vei iubi...
Astăzi, m-ai învățat un nou mod de a iubi, o iubire mai aproape de stele...
A ta,
B.
13 septembrie 2011
14 septembrie 2011
04 iulie 2011
Pentru TINE,
Visam şi noi că lumea ne aparţine…că dacă închidem ochii şi ascultăm bătăile inimilor noastre pulsând în frenezia vântului ce spulberă frânturi de praf strălucitor, vom putea domina ploaia. Şi ploaia se lăsa învinsă atâtea clipe cât atingerea mâinilor noastre îmblânzea picurii reci de vară, cu iubire profundă.
Visam că fiecare secundă împreună e taina zilelor de vară...ne strecuram printre voci difuze, îndepărtate şi ne făceam culcuş în lumina verde ce abia răzbea dintre copaci. Ne lăsam purtaţi în frăgezimea unei îmbrăţişări ce preschimba visul nostru în eternitate şi ne întorceam în pretimp, prin amintiri uscate dintr-o fărâmă de suflet. Ascultam tăcerea în cele mai infime sunete şi-ţi desluşeam respiraţia caldă mângâindu-mi obrazul adormit...visam şi noi că lumea ne aparţine...că secundele se rătăcesc captive în aerul verii precum se împletesc privirile noastre într-un melanj de albastru senin şi ciocolatiu amărui....visam că lumea-ntreagă pălea în nuanţe fade, că totul se pierdea în infinit, că zâmbetele noastre erau singurele ce păstrau puritatea esenţialului, a acelei clipe desăvârşite...
Visez că trăiesc acea clipă pentru totdeauna...
A ta,
B.♥
4 iulie 2011
06 iunie 2011
Pentru TINE,
Timpul se-mpletea strălucitor în nuanţele portocalii ale razelor de soare şi ne-nvelea suav pielea îndulcită de săruturi miniaturale. Purtam în şuviţele despletite boarea florilor de soc şi vara răsărea gingaş pe chipurile noastre mângâiate de vânt dulceag. Păşeam rătăciţi pe seninul cer, atingând norii cu tălpile goale şi desenam fluturi enormi pe asfalt, cu cretă albastră, caldă, schiţând delicat cu degetul simbolurile inimilor noastre...
E amurg, din nou şi clipele se strâng sfios în bucheţele de stele presărate în văzduh. Ascult glasul frunzelor rostind povestea noastră şi te aştept în tăcerea confuză a nopţii...aştept atingerea caldă a mâinii tale presărând fiori peste umărul meu şi colorez întunericul cu visuri latente. E reverie şi puritate, e joc de umbre şi sentimente, e fericire divină!
Privesc doar la contururile sufletelelor noastre înălţându-se în zbor fin spre lună...şi se-mpletesc în umbrele serii de iunie...
A ta,
B.♥
6 iunie 2011
21 aprilie 2011
Pentru TINE,
Visele zburau prin puf astral de păpădii…şi norii încercau iubiri necunoscute nouă, pământenilor. Se împleteau în albastrul scurs pe cer cu mlădiţe de lumină şi soare alb şi se deschideau în plutiri eterice peste zbor de aripi fine...
Şi TU, purtai pe corp mirosul primăverii noastre…sărutai cu buze fierbinţi mănunchiul florilor de piersic şi-apoi presărai petalele suave într-o ninsoare dulce, deasupra mea. Zburam cu tine printre fire plăpânde de iarbă sălbatică şi culegeam spuma de rouă cu tălpile goale...Îmi alintai chipul cu atingeri moi şi parfumate desprinse din raze subţiri de păpădii şi te-aşteptam să vii, să mă porţi prin frânturi de nori risipiţi, spre locul nostru din văzduh…căci acolo sus, primăvara se-nchide-ntr-un glob casant de alb şi roz, de flori catifelate şi zâmbete de copii…acolo sus, primăvara poate fi refugiul nostru floral, nepătruns de vânt şi ploi de seară…acolo sus, iubirea noastră zace pură în leagăn împletit de vise şi va rămâne a noastră până o nouă primăvară va presăra iar fluturi ciocolatii în calea noastră.
….aştept o nouă primăvară…
A ta,
B.♥
21 aprilie 2011
18 aprilie 2011
Pentru TINE,
Perfecţiunea glasului tău atunci când îmi rosteşte numele are adieri angelice pe care le-aş putea asculta încet, la infinit şi nu m-aş sătura niciodată să mă pierd în versurile tale suave...aş înfrunta lumea întreagă, avântându-ne în zbor de iubire, căci doar atingerea tandră a mâinii tale mă face să te simt atât de aproape de sufletul meu zglobiu.
Nu mi-ar ajunge zeci de secunde să rătăcesc în privirea ta în care se scurge frăgezimea iubirii şi m-aş lăsa purtată în vise violet, răsfăţându-te cu zâmbetul pe care ştiu că îl adori. M-aş ghemui înfrigurată în braţele tale ocrotitoare şi aş închide ochii să simt bătaia inimii noastre, să desluşesc pulsul cadenţat ce ne leagă îmbrăţişaţi...aş adormi pe pieptul tău ca o zeiţă înveşmântată în voaluri albe şi aş păstra acea clipă desăvârşită o eternitate...te-aş privi, ţi-aş zâmbi, te-aş iubi...doar dacă ai fi aici...
A ta,
B.♥
18 aprilie 2011
11 aprilie 2011
Pentru TINE,
Te întrebi dacă a fost adevărat, dacă tot ceea ce ai simţit a fost real şi dacă vei păstra în sufletul deschis fericirea zilelor de primăvară târzie…te întrebi dacă vei rezista fără…fără ea, fără ei, fără tot ceea ce cândva ai avut şi eşti pe cale să laşi în urmă…nu îi pierzi, ci doar îi rătăceşti printre vise de demult, fotografii şi amintiri colorate în pasteluri.
Nimeni nu îţi poate fura fericirea voastră, pitită adânc în profunzimea albă a sufletului...nici chiar timpul, răpitorul, nu te va dezgoli de iubirea, prietenia, zâmbetele şi lacrimile voastre.
Şi te întrebi ce se va întâmpla cu noi? Dacă ochii noştri se vor mai împleti în reveria inocenţei? Sau dacă vom mai însenina ziua cu zâmbetele noastre puerile? Vom mai păstra cerul albastru stins în ochii noştri? Vom mai purta mirosul cald al mării în şuviţe spulberate de vânt? Te întrebi dacă îţi vei aminti totul aşa cum este acum? Dacă vei mai simţi mâna mea rece atingându-ţi obrazul? Îţi vei aminti?
Cândva, vei privi înspre trecut şi îţi vei aminti...de mine, de tine, de noi, de ei...de ceea ce am fost şi vom rămâne mereu...
Pentru că suntem tineri şi iubirea este jocul nostru...
A ta,
B.♥
11 aprilie 2011
06 aprilie 2011
Pentru TINE,
Acum este momentul când te privesc în ochi, pentru ultima dată? Acum trebuie să-ţi zâmbesc senin, pentru ca tu să poţi păstra în amintire chipul meu aşa cum îl iubeşti? Trebuie să-ţi zâmbesc, chiar dacă sufletul meu plânge? Mi-e greu să te las aşteptând în parfumul istovitor de vară, întorcându-mi capul să te zăresc în acel loc pentru ultima oară...te văd atât de calm, de frumos, de-nspăimântat de ultima privire...
Îţi vei aminti vreo clipă de mine...de tot ceea ce am fost pentru tine? Sau mă vei îndepărta din visele tale pentru totdeauna? Voi rămâne ca o violetă uscată, presată de timp între file de cărţi uitate şi mă vei reculege peste ani şi ani...şi atunci va fi prea tarziu să mă mai regăseşti, pentru că tot ceea ce vei şti despre mine e că am fost odată un suflet cald ce îţi zâmbea sincer, în fiecare dimineaţă de primăvară...
În amintirea a ceea ce a fost al nostru...
A ta,
B.♥
6 aprilie 2011
05 aprilie 2011
Pentru TINE,
Mai dă-mi…mai dă-mi o secundă...mai dă-mi un minut...mai dă-mi o primăvară, un an, o viaţă...vreau încă un soare de iunie deasupra trupurilor noastre goale, învelite în nisip catifelat, prin ape de mări pierdute în amintire...vreau clipe oprite la malul mării, cu palme-mpreunate fremătând uşor la atingerea valurilor înstelate...vreau să plouă peste sufletele nostre strânse într-un sărut prelung şi să picure peste noi flori roz de cireş, îmbibate de vânt cald şi iubire...vreau să rătăcim singuri în paradisul meu fără cuvinte, doar noi doi, în încercarea de-a desena emoţiile noastre cu cretă, pe stele, să le putem păstra mărturie a iubirii candide ce o resimţim ca prima dată...ca ultima dată.
Căci eu mă sting încet din tine şi tot ce vreau este să-mi dai inima ta...pentru o clipă, un vis, pentru o iubire în doi...
A ta,
B.♥
5 aprilie 2011
04 aprilie 2011
Pentru TINE,
Priveşti înspre cerul exotic cu accente de azalee albă şi rătăceşti reflexia difuză a norilor de primăvară ce se adâncesc în sufletul închegat în melancolii preconcepute…eşti întins inert printre flori de portocal sculptate în frunze mentolate şi busuioc fin şi încerci să te ridici ca ei, cei ce plutesc pe crengi de vise împletite...îi priveşti ridicându-se în zbor suav, lent...tu nu poţi sorbi mireasma aspră a eterului ce te-nvăluie, căci sufletul ţi-e stins în deziluzie...te ţine ţintuit în iarbă amară, sălbatică, chinuindu-te cu imaginea celor doi ochi răscolitori, reluată la nesfârşit...
Dezamăgirea sufletului se conturează neîncetat, reinvetându-se în forme infinite...priveşte doar ploaia stridentă când sufletul tău tânjea după raze senine...adormi istovit după ce te-ai luptat atât să ţii ochii deschişi, spre a-ţi împlini visele autumnale...sau răneşte-ţi sufletul cu un sărut fugar, când ultima cicatrice imaterială abia se închidea...
Dezamăgirea e o ploaie torenţială în clipele de linişte sufletească...e rece, caustică, dar niciodată nimicitoare în profunzimea sufletului tău...
A ta,
B.♥
4 aprilie 2011
01 aprilie 2011
Pentru TINE,
Care este rostul fericirii noastre? Nebunia momentului sau amintirea a tot ceea ce a fost?
Început. Fiori. Bucurie. Fericire. Sfârşit. Totul se concepe şi se termină în acelaşi fel, după acelaşi etalon monoton şi placid. Întotdeauna trebuie să existe un sfârşit, pentru ca începutul sfios să devină tot mai fad în umbra dezolantă a sfârşitului. Întotdeauna răsăritul senin se va stinge în asprimea valurilor învolburate, lăsând în urma lui resemnare blajină.
Număr zile, secunde, clipe până voi ajunge la capăt şi ţes dorinţe ascunse că încă mai pot spera, dar e în zadar. Privesc în ochii lor ca spre o salvare caldă, dar disting doar imaginea mea reflectată pe pupile întunecate de ceaţă...mă văd pe mine, pe ei, pe noi...văd chipuri naive surâzând soarelui şi aud râsete nealterate de regrete...îmi amintesc că ei suntem noi, cei de odinioară, ale căror vise alergau contopindu-se în aerul suav de primăvară...
Tu ce simţi când se apropie iminentul sfârşit? Regrete? Frânturi de lacrimi risipite? Crezi şi tu în inefabila dorinţă de a opri clipele efemere pentru încă un joc? Te-nspăimântă sfârşitul sau aştepţi s-o iei de la-nceput? Din nou fiori? Bucurie? Fericire?
“Amurg, din nou. Un alt sfârşit. Oricât de perfectă ar fi ziua, întotdeauna are un sfârşit.”
A ta,
B,♥
1 aprilie 2011
31 martie 2011
Pentru TINE,
De ce trebuie să fie totul aşa complicat? De ce trebuie să rănim persoanele pe care le iubim, să le înfăşurăm în frunze asfixiante şi să le păstrăm închistate în singurătate deplină? De ce e atât de uşor să iubeşti şi atât de complicat să fi iubit la rândul tău? De ce preferăm să rostim “nu” când sufletul tânjeşte spre iubire pură, firească? De ce ne ascundem între cuvinte negre, strivitoare de suflete, când tot ceea ce avem nevoie este o liană albastră, de vise, să ne împreuneze într-o pereche îngemănată de suflete?
Şi dacă ne-am opri în timp ce norii gonesc deasupra noastră? Şi dacă am renunţa la cuvinte spulberătoare? Am putea iubi în tăcere albă, prinşi în jocuri de sentimente acute, plenare? Sau am rătăci neştiutori printre fericiri nebănuite, intangibile nouă?
De ce trebuie să ne omorâm visele când deschidem ochii, dimineaţa? De ce nu putem continua reveria noastră fără a ţine cont de spaţii şi timpi constrângători? De ce orice fericire e anulată de “şi dacă” şi durerea imaterială zdrobită printr-un simplu “de ce”?
De ce nu putem renunţa la întrebări zadarnice, distrugătoare de clipe perfecte?
A ta,
B.♥
31 martie 2011
30 martie 2011
Pentru TINE,
Credeai că fericirea are chip uman…credeai că o poţi descifra printre şuviţe castanii, pleoape închise de-o visare inertă şi atingeri tandre risipite în soarele cald de martie? Crezi că fericirea e această iubire de primăvară?
Alergi printre frânturi de vise, nedesluşite încă şi te sperie prezentul atât de nou...încerci să prinzi în plase aurii fluturi galbeni cu aripi catifelate ce se-nghesuie în cavitatea nudă a sufletului tău şi ai vrea să ştii că ceea ce simţi e ceea ce-ţi doreşti...
Ai visat această clipă desăvârşită în care privirile se contopesc în nuanţe de irişi fluizi şi degetele se-apropie simplu, firesc, într-o strângere omogenă, dar acum te ascunzi în inocenţa sufletului tău, printre întrebări inutile, înspăimântate...
Credeai că fericirea e acolo, pentru tine...credeai că te aşteaptă cu ochi căprui, înseninaţi? Renunţă la întrebări uscate în vânt şi lasă-le să zboare spre infinit...nu întreba, nu gândi, nu te speria...doar simte şi iubeşte şi vei găsi fericirea cu chip uman...
A ta,
A ta,
B.♥
30 martie 2011
29 martie 2011
Pentru TINE,
Aş vrea să cred că verde înstelat e culoarea sufletului tău în care plouă neîncetat cu pene argintii…
Aş vrea să cred că fiecare zâmbet al meu rătăceşte în aerul cald dinăuntrul tău şi se opreşte pe netezimea pură a sufletului, dând viaţă unei lalele purtate de vânt.
Aş vrea ca sufletul tău să fie un câmp de lalele deschise spre seninul iubirii ce-l împânzeşte...aş vrea ca privirile noastre evadate din realităţi anoste să împletească pasiunii coroniţă de stele şi să o întindă mereu, mereu spre cărarea inimilor noastre...
Aş vrea ca sufletul să-ţi fie carnaval cu nuanţe de iubire, mascate în săruturi mistice, neştiute decât de noi şi să purtăm chipurile înveşmântate de dorinţa de-a ne iubi...să spargem porţelanul monoton ce acoperă puritatea sufletului şi să-i coasem lumini de fericire eternă...
Aş vrea să-ţi presimt sufletul perfect atins de iubirea mea...să ştiu că tot ce-aş vrea e ceea ce mereu voi avea!
A ta,
B.♥
29 martie 2011
28 martie 2011
Pentru TINE,
Astăzi m-am hotărât să iubesc ploaia, căci mă face să mă simt frumoasă…şi ce poate fi mai fericit decât să iubeşti picurii uşori cu atingeri sticloase pe pielea ta îmbibată de vibraţia străzii...sau să simţi vântul fraged lipindu-se timid de obrajii tăi îmbujoraţi...
…iubesc ploile subite de vară ce îmi presează rochiţa turcoaz de fierbinţeala trupului şi mă eliberează de praful posesiv şi sur...
...iubesc ploile reci, nesfârşite ce se zbat deasupra umbrelei mele colorate, încercând să-mi împletească şuviţe lichide în păr...
...iubesc ploile calme, rătăcitoare ce se desprind ca o strălucire din lumina de vară şi cad blajin, îmblânzindu-mi sufletul rebel...
...iubesc ploaia dezlănţuită în nuanţe de cenuşiu albăstrui...e ploaia cu fulgere aspre, brutale ce în lumina lor infimă îmi desluşeşte chipul imaculat ca pe al unui înger salvator...
...iubesc ploile rare, azurii, când îmi învelesc trupul plăpând în fâşii de lucire roşie, albastră, galbenă, violet şi mă strâng în îmbrăţişări de curcubeu sublim...
Astăzi, printre stropi şi vise, am hotărât să iubesc ploaia căci mă face să mă simt frumoasă...şi ce poate fi mai minunat decât să inspiri mirosul iubirii inocente sub mângâierea ploii târzii?
A ta,
B. ♥
28 martie 2011
25 martie 2011
Pentru TINE,
Mă apropii de tăcerea caldă a primăverii…strâng în şuviţele despletite parfum, lumină albă şi particule minuscule de praf incolor…Păstrez pe chipul adormit sărutul delicat al soarelui şi îl ating uşor cu mângâieri de vânt…
Dorinţe ludice invadează puritatea sufletului meu şi sunt din nou copilăroasă…arunc petale de orhidee purpurie spre infinitul senin ce pluteşte irosit printre nori şi-mi desluşesc forma sufletului în oglinirea nemărginită a cerului...o ploaie strălucitoare de lumini violete, puf şi praf de soare îmi inundă trupul fragil, dezgolit în feeria teatrală a naturii şi visele diurne se-mpletesc fugar cu noul timp, timpul fericirii mele…
Astăzi, ziua răpeşte zâmbete sfioase, sentimente spontane şi emoţii delicate şi le pierde în ecoul nopţii...astăzi ne lăsăm sufletele purtate printre fărâme de stele, ne eliberăm delicat secretele şi rostim cuvinte nemărturisite până acum...astăzi ziua uneşte inimi fugare cu fire subţiri din lună...astăzi este ziua când vântul scrie poveşti...povestea mea...povestea ta...astăzi este ziua când ieri nu mai contează, căci astăzi este ziua când lumea o ia de la-nceput...
A ta,
B.♥
24 martie 2011
Pentru TINE,
Credeai că mi-e mai bine? Că am reuşit să uit? Că zâmbetul meu abundă-n fericire? Că sufletul mi-e alb?
Tu nu şti...nimeni nu ştie ce zace căzut, istovit în sufletul blestemat...e prigonit de amintiri şi clipe furate, de vise izgonite în vânt sălbatic, pierdute în timpul mistuitor...Nu mai am dorinţe, nici vise, ci corpul păşeşte inert printre coji uscate şi scârţâie pietrele sub greutatea lui...”mi-aduc aminte de toamnă...mâna ta fierbinte îmi strângea degetele îngheţate într-o încleştare sinceră, plăcută...îmi lipeam trupul plăpând de tine, în căutarea căldurii tale, căci rătăceam în frig albastru de octombrie şi TU erai singura mea speranţă...”
Nu te urăsc...pur şi simplu sufletul meu nu poate...e absurd cum unii spun că transformă iubirea în ură, căci compoziţia sufletului rămâne intactă...Nu te urăsc...dezamăgirea ascunsă în mine e o cicatrice crudă care ustură mereu, mereu...o ascund cu mâna rece, o acopăr cu degetele tremurânde, dar o simt zvâcnind, pulsând amarnic prin vene subţiri şi străvezii...un simplu “da” a fost de ajuns...l-ai luat fugar, lacom şi l-ai sărutat, ca pe un copil nenăscut ce avea să crească în mâinile tale...dar apoi, dintr-o dată, l-ai scăpat...O, biet om! Dacă ai şti cât a durut căderea...şi încă mai doare...dacă ai şti cum e să dai sufletul tău şi să îţi fie spulberat în mii de bucăţele azvârlite-n aerul serii...dacă ai şti ce înseamnă să te pierzi pe tine însuţi, să-ţi vezi încrederea furată şi mânjită cu atingerea altei mâini, mai calde, mai tandre?
Dacă ai şti că ai plecat şi mi-ai luat sufletul, l-ai zdrobit în nepăsarea ta şi m-ai lăsat ascunsă în suferinţă...dacă ai şti că nu îmi mai pot recăpăta încrederea...mi-ai irosit-o pentru doua clipe de extaz, pentru un zâmbet viclean într-un ungher ponosit...Şi-acum îţi pare rău...căci sufletul meu nu te urăşte, chiar dacă...chiar dacă TU m-ai dezgolit de copilărie, TU mi-ai smuls încrederea şi mi-ai aruncat impasibil dezamăgirea...Ştii că o voi păstra mereu? Că nu voi putea visa, că nu voi putea încerca fericirea? Nu mă lasă să zâmbesc căci mi-aminteşte de trecut şi ah, dacă ai şti cât doare trecutul...nu mai am lacrimi să cântăresc suferinţa trecutului...dar nu şti şi nu îţi doresc să afli, căci nu te urăsc...pur şi simplu sufletul meu nu poate...
A ta,
B.♥
23 martie 2011
Pentru TINE,
Îmi amintesc de ceea ce credeai că sunt…de ceea ce sperai că voi rămâne.
Îmi amintesc de clipele când mă priveai superficială, lipsită de profunzimea raţiunii şi încercai să îmi induci concepte amorfe despre maleabilitatea psihicului feminin. Îmi desluşeai expansivitatea firească, genuină ca pe-o exuberanţă puerilă ce te incomoda şi mă găseai frivolă, incapabilă de a percepe presupusa ta inteligenţă superioară. Mă clasificai drept existentă, necesară, dar insuficientă pentru a mă încadra tiparelor tale de perfecţiune. Mă vedeai frumoasă pentru că îţi semănam şi asta îţi satisfăcea vanitatea, dar nu înţelegeai că eu nu trăiam pentru tine, că nu eşti tu centrul mundan a tot ceea ce există, că viaţa e dincolo de limitele personalităţii tale.
Îţi simţeam privirea triumfătoare ori de câte ori îmi zăreai corpul firav şi delicat, strivind cu asprimea gesturilor tale inocenţa intangibilă a sufletului meu. Credeai că mă poţi stăpâni prin orgoliul tău nemărginit de a fi mereu dominator, credeai că ai să-mi subjugi caracterul şi-ai să mă anihilezi emoţional prin trufia ta...dar ceea ce nu înţelegi este sufletul meu, capabil de a disimula durerea născută din nevoia ambiţiilor tale deşarte şi fericirea ascunsă adânc în colţul inimii, fericirea de a păstra demnitatea eticii umane. Cum poate cineva să se lase condus de stereotipia umană şi să folosească prejudecăţile ca armă a atâtor inechităţi?
Femeia descrie complexitatea naturii umane şi desăvârşeşte omul în trăsături galante, nealterate de concepţii infatuate. Ea percepe lumea dincolo de iluzoria fascinaţie masculină de a domina caractere şi de a îngrădi libertatea individuală, conferind lumii un sens al eternei egalităţi. Femeia iubeşte, nu dispreţuieşte...iartă şi nu condamnă...luptă şi nu se lasă biruită.
Îmi amintesc de ceea ce credeai că sunt…de ceea ce sperai că voi rămâne.
Aminteşte-ţi că sufletul meu e o fărâmă de ametist violet, fragil şi cald în aparenţă, dar implacabil loviturilor estompate de gheaţă aspră!
Aminteşte-ţi că puritatea inimii mele e superioritatea mea şi nu o slăbiciune a spiritului feminin!
Îţi amintesc de ceea ce sunt acum şi voi rămâne mereu....
A ta,
B.♥
22 martie 2011
Pentru TINE,
Plânsetul negru
…înghesuiala mă făcea să mă simt în siguranţă…eram în sfârşit neglijată de cei din jur şi mă pierdeam printre chipuri încruntate şi paşi grăbiţi şi aroganţi...magazinul era înţesat de doamne elegante a căror tocuri răsunau cadenţat pe podeaua lustruită, cu copii atârnâdu-le de unul din braţe, fiind prea ocupate să tasteze mesaje vreunui sponsor al firmei pe care o conduceau...copiii se zbenguiau entuziasmaţi şi alergau prin magazin îmbrăcaţi în hainuţele lor colorate, nepăsători la agitaţia ce ii inconjura....mirosul pregnant de hrană pentru pisici se amesteca cu parfumul subtil, dar scump al mămicilor, provocându-mi o stare uşoară de ameţeală...un glas timid de copilaş mi-a atras atenţia în timp ce priveam pierdută acei peştişori guppy din acvariul uriaş...m-am întors spre ţarcul cu iepuraşi, unde copilaşul era aplecat peste gardul de lemn, încercând să atingă animăluţele speriate...
- Îl vreau pe cel negru, mami!
- Nu ţi-ar plăcea mai mult cel alb?...uite ce blaniţă frumoasă are!
- Dar...eu vreau...
- Îl vom lua pe cel alb...îţi va plăcea...şi trase copilul de mânecă, în timp ce o lacrimă firavă se rostogolea pe obrazul delicat al băieţelului...
Îmi amintesc şi acum instinctul meu de a-mi ascunde mâinile cafenii în buzunarele jeans-ilor, simţindu-mă inferioară acelei femei albe, atât de frumoasă, ce-şi unduia trupul subţire lăsând şuviţele blonde să stârnească spaimă în sufletul meu condamnat. Chipul perfect al femeii l-am purtat în memorie atâta timp, încercând să descifrez indiferenţa ei...oare chiar atât de mult conta pentru ea culoarea iepuraşului, încât a sacrificat bucuria fiului ei pentru a-şi satisface orgoliul european? Atunci am înţeles...eram un iepuraş negru, rătăcit într-o pajişte cu iepuri albi, de rasă...nu aveam nici o şansă să fac parte din lumea lor, să mă accepte pe mine, o refugiată a cărui loc nu era în societatea lor de elită.
Camera e goală. Rece. Privesc pereţii albi ce mă ţin captivă şi inspir aerul înecăcios cu clor. Podeaua e umedă şi tare, dar m-am obişnuit să dorm ghemuită într-un colţ al camerei. Acum îmi petrec zilele gândindu-mă la tot ce am trăit până în acel moment, încă sperând că cineva mă va ajuta. Ei mă consideră nebună, dar ei nu ştiu că sunt specială. M-au închis ca pe o fiară sălbatică atunci când le-am cerut ajutor şi mă privesc cu dispreţ, adresându-mi jigniri. Mi-e teamă pentru viaţa mea şi mă înspăimânt când stau în întuneric şi văd privirile lor înecate de ură...ură pentru cei ca mine...căci nu sunt singură în acest loc morbid...întunericul mă învăluie şi încep să tremur cu tot corpul...durerea e mai puternică cu fiecare clipă din noapte...mă mistui de febră şi îmi arde pielea cafenie sub cămaşa veche ce o port...
Era negru dens. Miros de praf umed îmi inunda nările însângerate. Corpul slăbit îmi era acoperit de vânătăi dureroase şi părul maroniu îmi era îmbibat cu propriul sânge...era cald încă. Mâinile îmi tremurau încercând să îmi şteargă ochii de amestecul de lacrimi sărate şi pământ uscat şi roşu, dar nu reuşeam să mă controlez. Eram întinsă pe pământ, chircită sub loviturile sălbatice ce nu conteneau să înceteze. Încercam să nu strig pentru că atunci îl înfuriam şi mai tare şi mi-era teamă că mă va omorî cu pumnii lui asprii. Îmi doream să se oprească. Nu mai puteam. Leşinasem de două ori până să plece de langă mine. Încercam să mă târăsc cu ajutorul coatelor spre perna mea din paie ce zăcea în coliba în care locuiam cu mama şi sora mea, dar braţele inerte îmi provocau dureri ascuţite. Buzele îmi erau cufundate în pământul mizerabil pe care mă bătea regulat, recunoscând gustul amărui de rugină, teamă şi revoltă. Profita de mine, lăsându-mă murdară, ruşinată, fără să ii pese că avea în faţă un suflet distrus prin cruzimea lui. Mama nu putea să mă apere şi îmi asculta gemetele cumplite şi plânsetul negru de copil, rugându-se în şoaptă să se termine chinul meu.
Mutilarea cruntă ce o suportam zilnic era doar o parte din copilăria şi adolescenţa mea...înduram foame şi munceam până când corpul îmi ceda extenuării şi bolii ce mă îngreuna. Şi acum am astm şi crizele mele frecvente provocate de acest spital al torturii sunt un prilej de satisfacţie pentru cei de aici. Mă privesc nepăsători când tusea apăsătoare mă cuprinde şi mă lasă fără suflare, să zac pe podeaua rece. Cum poate un om sa fie indiferent la suferinţă, la durere şi chin? Ce poţi simţi în suflet atunci când îţi înfigi nemilos pumnii în trupul plăpând al unei fiinţe, lăsând să se scurgă sângele cald şi pur al ei, pe mâinile tale nemiloase? Satisfacţie? Cruzime? Cum poţi trăi ştiind că indiferenţa ta a ucis atâtea suflete nevinovate, că orgoliul şi naţionalismul tău nejustificat chinuie atâtea inimi istovite de viaţă? Cum poţi refuza să ajuţi un om ca şi tine, doar pentru că aparţine unei alte rase sau religii? Atunci te poţi numi om? Atunci simţi că ai câştigat? Cum poate cineva să se lase condus de aparenţe şi să folosească prejudecăţile ca armă a atâtor crime?
Se aud paşi nemiloşi pe hol...se apropie...poate mă vor ajuta...poate vor înţelege..sau poate...
Noaptea îngheţată intră din nou în sufletul meu...o simt întunecându-mi emoţiile...m-ascund în colţul amintirii şi aştept speranţa...aştept lumina..şi aştept...aştept...
A ta,
B.♥
21 martie 2011
Pentru TINE,
Desculţă...
Alerg desculţă prin scoici ascunse şi praf mineral rece...mă las sedusă de boarea umedă şi sărată ce-şi presează vaporii spumoşi pe obrajii mei şi înghit lacomă mireasma îngheţată a dimineţii de iunie...alerg desculţă printre chipuri nedesluşite, pierdute în pustietatea inertă a plajei...alerg desculţă printre ei, cei captivi în efemere capricii de iubire şi păstrez intactă libertatea mea...nu privesc spre ei, căci superficialitatea lor mă doare...
Alerg desculţă spre tine, îmi afund tălpile uscate de nisipul aspru în apele tale învolburate şi te privesc atât de infinită...o frenezie ideală îmi învăluie simţurile şi mă arunc copleşită în imensitatea ta. Valuri ezitante alunecă eliberatoare pe trupul îmbibat de aer marin şi mă poartă într-o clipă eternă de nebunie sacră, pură. Mi-amintesc de tot şi totuşi de nimic anume, mi-amintesc de tine şi de noi, de trecutul descompus în amintiri pătate de ani şi mă întorc din nou la tine, după atâta timp de singurătate urbană, după atâta timp rătăcit între faruri de maşini...
Te-am regăsit aşa cum te-am lăsat vara trecută, impregnată de raze albe de lumină şi-atât de obosită când vântul albastru se năpusteşte asupra ta...Te-ai săturat să lupţi în neputinţă, când ştii că totul este în zadar? Nu te lăsa pradă nimfelor cu chip sardonic şi inundă slăbiciunea cu ape salvatoare! Eşti singura mea speranţă! Mă-ntorc la tine ca şi cum nu te-aş recunoaşte, însă tu eşti eu, eşti sufletul fluid ce mi se scurge prin trupul chinuit şi-ncarcerat de ziduri de beton şi ce îneacă în el iubire, ironie, gânduri amorfe şi dorinţe ruinate.
E goală plaja, pierdută în penumbra norilor din zori, aşteptând tăcută ecoul dezolant al pescăruşilor...privesc cerul încă înstelat în depărtări şi presimt fericirea în cele mai imaculate forme când ascult dialectul fin al mării, pe care doar eu îl pot desluşi...mă regăsesc în nemărginirea albastră...atât de calmă, dar dezlănţuită de limite cenuşii, înconjurată de stânci negre tăioase şi totuşi înverşunată de impasibilitatea lor...sunt ca marea, prizonieră în lumea lor imorală, înconjurată de ipocriţi a căror indiferenţă e apăsătoare...
Nimeni nu ştie că marea inundă visele mele impermeabile, mascate şi niciodată înţelese de ei. Ei nu înţeleg că sufletul meu este marea agitată ce se loveşte iar şi iar de acelaşi ţărm învechit. Ei nu înţeleg de ce atunci când plouă în mare, sufletul meu transcede în dimensiunea acvatică, lăsând în urmă orice realitate mundană....e greu să înţeleagă de ce mângâierea răcoroasă a mării mă încălzeşte şi de ce neliniştea valurilor de iarnă mă protejează de durere şi suferinţă, căci fiecare undă înspumată alungă gândul negru şi fiecare rază de soare scufundată în profunzimea apei aduce un surâs pe chipul meu de copil fugar...
Alerg desculţă prin apa mării şi vântul îmi răvăşeşte părul blond în rătăcirea mea...soarele pal îmi alintă pielea albă delicată cu atingeri fierbinţi, ca unui înger speriat rătăcit pe pământ...parfum de azalee şi frunze proaspete îndulceşte mirosul cald de sare, pe care îl savurez ca pe o ambrozie purificatoare...găsesc în zborul meu nestăvilit libelule verzui şi mă întrec cu ele spre seninul nesfârşit...
Mă regăsesc privind marea, amintindu-mi de iubirea ce i-o port...îi iubesc albastrul clar de primăvară şi violetul rar de iarnă...îi iubesc tăcerea adâncă şi urletul aspru, înfricoşător...îi iubesc răcoarea dimineţii şi fierbinţeala din amurg...iubesc că mă aşteaptă nestingherit, atunci când vreau să mă întorc la mine, când vreau să mă regăsesc.
Alerg desculţă să mă regăsesc....
A ta,
B.♥
7 noiembrie 2010
18 martie 2011
Pentru TINE,
Stelele aproape acoperă negrul deasupra mea, a noastră…Priveşti vreodată măreţia lumii, ancorat doar printr-o atingere de pământul acoperit de toamnă? Nu te temi că te vei desprinde de frunzele căzute la picioarele tale şi vei rătăci pierdut, fără sens, în univers? Ştii de ce eşti aici?
Mă-ntreb care este rostul meu în această clipa trecătoare numită viaţă...Nu ai simţit niciodată că nu şti încotro te îndrepţi, că păşeşti temător spre infinit, că lupţi şi suferi, că te sacrifici, dar fără a şti pentru cine sau ce...Ştii că eu mă tem? De ce? Mă tem de viaţă, căci ea este şi nu va mai fi, mă tem s-o am în propriile palme şi mă tem s-o scap, aşa fragilă cum e ea...Nu ştiu ce să fac cu ea, cum s-o apuc, cum s-o strâng...aş vrea s-o salvez, să-i dau un rost, dar nimeni nu mi-a spus cum să salvez o viaţă...
Stau prinsă în vise şi dorinţe care par a fi ale altcuiva, pe iris îmi zace întinsă o pânză de păianjen şi nu văd drumul înaintea mea...Nu ştiu încotro s-o apuc şi amân fiecare moment, amân clipele, amân viaţa...ea nu mă ajută, mă lasă copleşită de imensitatea minunii ce mă-nspăimântă...aş vrea să o descifrez, să stiu care este menirea mea, să ştiu ce trebuie să fac...să alerg, să spun simplu “da”, să iubesc...
“Trăieşte din plin”, dar cum? Există o cale pentru asta? Cum poţi ştii drumul spre fericire, căci asta ne dorim cu toţii, nu? Şi cine ne ajută? Rătăcim singuri prin frunze moarte până găsim o floare violet? Şi dacă pică zăpadă rece peste floarea noastră? Cum o mai găsim, între alte flori îngheţate?
Încotro? Acum? De ce? Şi singură? Alerg spre tine, să te găsesc...poate vei da un sens vieţii mele...cândva...
A ta,
B. ♥
9 octombrie 2010
17 martie 2011
Pentru TINE,
Podeaua rece îl alină din nou, căci ultima noapte adormită aici l-a găsit trist, dar surâzând mai blând ca de obicei…tu nu-l cunoşti întins inert pe gresia aspră, nu-i ştii trupul astupând zgomotul din jur într-o linişte morbidă…
Dar e tot omul pe care l-ai văzut râzând alături de tine, plin de viaţă, sclipitor…e acelaşi om, e om…dar acum e singur, gol şi ud de lacrimi aruncate inutil spre infinit…e încolăcit într-o îmbrăţişare nefirească cu propriu-i trup, strâns în căldura braţelor sale şi priveşte aiurit la-ntunericul static ce-nconjoară copacii de lângă casă…prin perdeaua îmbibată de timp, de raze de soare şi parfum, acum luminează diform şi uşor un felinar roind a musculiţe agitate…şi el priveşte trist în sufletul său şi ascultă singurătatea…
Se gândeşte la tot ce-a fost, dar a trecut...la ce va veni şi va trece firesc şi fără a-i păsa că lasa-n urmă un suflet gol, de om...
Căci doar el e om, strâns în chingile amintirilor, torturat cu zâmbetele celor fericiţi, superficiali...doar el îneacă visele în realităţi lugubre şi păstrează pânze de păianjen în palme...el poartă gânduri negre înfipte-n suflet şi aşteaptă ceva să se schimbe...aşteaptă un om şi-o îmbrăţişare caldă, mirosind a mosc dulce şi miere sălbatică...
...căci, ah!!! Demult s-a saturat de îmbrăţişarea singurătăţii sale...
Poveste de om....
A ta,
B. ♥
28 august 2010
16 martie 2011
Pentru TINE,
Te privesc trist, zâmbind amar printre vechi amintiri…mă priveşti, dar nu mă vezi pe cea de-acum, mă vezi demult, mai frumoasă, mai tăcută…Ochii îţi trăiesc false bucurii, se zbat în fericirea trecutului şi deziluzia prezentului…eşti captiv în dorinţe imposibile…eşti pierdut acum…
Îţi aminteşti prima dată când m-ai privit, ştrengar, indiferent, fascinat de lumea ta mică? Ţi-aminteşti apoi cum îmi surprindeai privirea timidă şi roşeai inocent la rândul tău? Dar privirile lungi în care se-mpleteau cuvinte nerostite şi-nţelese...ţi-aminteşti că doar eu te-nţelegeam?
Dar ce s-a-ntâmplat cu acel zâmbet dulce pe care doar eu îl savuram? De ce acum îmi zâmbeşti speriat, tremurător? Nu-ţi aminteşti că erai tu cel ce-mi însenina ziua şi tu mă făceai să râd copilăreşte fără să-mi pese de nimic decât de bucuria noastră? Îţi aminteşti că înfrângeam lumea cu chipuri calde, împreunate?
...eram copii...zâmbeam fericiţi şi iubeam totul...acum păstrăm tăcerea şi surâdem la amintirea nebuniei noastre...acum ne temem să iubim şi să râdem zgomotos, ne temem de ce-a fost şi ce va fi şi-ncercăm să mai schimbăm ceva...căci poate...
...când doar ar trebui să plutim visători spre libertate...să nu gândim, să ne lăsăm înecaţi în licoarea vieţii, mentolată, dar dulce şi răcoritoare...
Amintindu-mi de tine,
zâmbesc...
A ta,
B. ♥
19 august 2010
15 martie 2011
Pentru TINE,
…linişte…rece…fericire…îmi ascult respiraţia alertă alergând în mireasma nopţii…fluturi de catifea neagră îşi lasă corpurile greoaie pe umărul meu...respir...iarba neagră şi umedă mă poartă suav spre dorinţe nebănuite...vreau să strâng în pumn asprimea pământului şi să strig sunete ascuţite...vreau să-mi răspundă lupii şi să ne adâncim urlând în întuneric...vreau să le spun stelelor că le visez aproape, că le-ating cu mâna slabă...dar sunt atât de departe acum...se pierd...vreau să deschid ochii şi să înlătur pânza amară ce mă înconjoară...vreau să văd culori de flori şi bucurie, să văd copii alergând veseli, înalţând zmeie fermecate...vreau să spun poveşti vechi şi să aud oameni râzând pe alei...vreau să surâdem ghinionului şi să chichotim când avem noroc...să fugim când toată lumea stă, să strigăm când toată lumea tace, s-avem curaj când ceilalţi se tem...vreau să iubim împreună când toţi urăsc ce ne-nconjoară...
Vreau să facem lumea a noastră!
A ta,
B. ♥
11 august 2010
14 martie 2011
Pentru TINE,
Măcar să fi rămas amintirea mea…doar ea, rătăcită între clipele tale fericite, între zâmbete şi chipuri pe care eu nu le cunosc…eu, prietena ta, sau ce a mai rămas din ea…
Mă ghemuiesc obosită şi rece în aşternuturi colorate…privesc spre cer şi plouă, a doua zi când plouă crud şi neîncetat...ursuleţul zace îmbibat de lacrimi amare, dar tace amorţit cu privirea spre mine...am nevoie de tine, am nevoie să fi aici şi să mă prinzi de mâna tremurândă şi să-mi spui că împreună putem zâmbi, căci mi-e dor de surâsul nostru copilăresc...
Ai uitat că exist? Cum ai putut să mă părăseşti în aerul cald, înecăcios? M-am stins plăpând în sufletul tău bucuros, primitor? M-ai înlocuit cu feţe noi şi colorate? M-ai îndepărtat pentru că te iubeam? Ei te iubesc? Te merită ei mai mult decât mine, căci dacă e aşa mă voi risipi în nisipul verde din urma ta....
N-am făcut decât să îmi deschid inima spre frumuseţea ta, să-mi arunc sentimentele fine în mâinile tale, să le simţi, să le-nţelegi, să le judeci...doar tu îmi cunoşti obrajii împietriţi sub lacrimi şi licărirea din ochii albaştri atunci când se pierd în lumină...sunt goi şi amorţiţi şi privesc mereu spre infinit...mă simt pierdută în imensitatea vieţii...
Tu n-ai ştiut că sunt de neînlocuit? Tu nu simţi aer trist rămas în urma mea şi nu ţi-e dor de zâmbetul meu prostuţ? Nu te doare când mă ştii acolo, dar nu îmi vorbeşti? Tu nu eşti singur, ca acel ursuleţ uitat pe pernă?
Nu pot să lupt cu ei, dar tu poţi...aminteşte-ţi de mine, de cea uitată într-un colţ de suflet...măcar să fi rămas amintirea mea...doar ea mă mai poate salva...
A ta,
B. ♥
26 iulie 2010
11 martie 2011
Pentru TINE,
Închizi ochii şi priveşti în adâncul sufletului tău…e întuneric şi o căldură sufocantă te îneacă...e minciuna pe care o aperi cu laşitate, care speri că te va salva...te doare, te apasă, te chinuie...te minţi singur şi te torturezi cu propriile gânduri...eliberează-te şi aruncă-te liber în imensitatea vieţii...
Ţi-e teamă să trăieşti cu adevărat? Ţi-e frică să păşeşti în necunoscut, în mister? Te înspăimântă viaţa, haosul lumii? Te pierzi înlăcrimat, slăbit, în oceane de minciuni, păcate, erori? Te încolţeşte vina sau eşti doar înspăimântat de puterea destinului?
...mă trezesc visându-mi viitorul...îmi descriu fericirea în braţele protectoare ale sufletului meu pereche, îmi pot simţi copiii zburdând în jurul meu şi nu pot explica nerăbdarea de a fi “mamă”, de a avea un suflet cald în braţele tale, care să te iubească necondiţionat şi pentru care să reprezinţi întreaga lume...visez...
Priveşte în jur şi aleargă aiurea...inspiră praf, zgomot, râsete, viaţă...joacă-te, inspiră-te, iubeşte-te şi alege ceea ce îţi doreşti...Nu aştepta ca lumea să se schimbe, ci schimbă-te tu faţă de lume, înţelege-o, transform-o! Zbate-te pentru visele tale, urmează-ţi calea şi ai curaj să înfrunţi viaţa...
Astăzi este o zi frumoasă...Viaţa este frumoasă. Lasă-te purtat de gânduri albe şi clipe cu soare, ascultă voci şi rosteşte cuvinte...învârte-te în cerc larg şi zbori...Lumea este a ta, pentru totdeauna!!!
Gânduri încurcate...
A ta,
B. ♥
23 iulie 2010
10 martie 2011
Pentru TINE,
Alergi desculţ prin ploaia de mai…şi frunze umede mai poartă mirosul proaspăt al amintirii mele...îmi cauţi umbra adâncită în asfalt...e tare şi gri...şi sufletul tău zdrobit de umbrele colorate rătăceşte printre maşini prăfuite...în jur vezi oameni fericiţi ...zâmbesc, surâd, vorbesc agitaţi, se ceartă pentru ca mai apoi să se împace printr-un sărut pasional în ploaie...eşti singur şi mă cauţi...asculţi stropii lovindu-se de bordurile albe...încerci să-mi desluşeşti glasul printre zumzetele îndrăgostiţilor...Mă cauţi demult?
Alergi desculţ prin ploaia de mai...îmi cauţi trupul fraged îmbibat de stropi săraţi...e roşu la semafor şi ochii tăi flămânzi mă zăresc...Părul blond atârnă delicat peste umărul atât de fin de care stă lipită bluza cea crem...inima îţi zvâcneşte în piept şi clipele aleargă necontenit în jurul tău...te apropii şi atingi mâna căzută leneş pe lângă corp...
Nu! Nu! Nu sunt eu! Nu e pielea mea de marmură cea pe care ai atins-o! Nu-mi recunoşti mireasma dulce, delicioasă! Nu m-ai găsit pe mine! Caută-mă printre faruri de maşini, rătăcind în amintiri! Sunt chiar aici!
A ta,
B. ♥
23 mai 2010
09 martie 2011
Pentru TINE,
Mă priveşti înspăimântat printre genele închegate de suviţe fierbinţi de lacrimi…ţi-e teamă de privirea mea, deşi albastrul ochilor mei se stinge precum cerul de vară în marea agitată, verde, străvezie...îmi ştii privirea pe de rost, căci nu există zi în care să o laşi liberă, să rătăcească fugară spre chipuri străine, spre ochi pierduţi şi regăsiţi...de ce ţi-e teamă de mine? Sunt doar cea pe care o iubeşti...te-nspăimântă iubirea?! Şi pe mine, de aceea nu te iubesc!
Eşti trist când mă priveşti...eşti dezvelit în adevăr...te rătăceşti cu gândul printre porii fini ai pielii mele albe...mă iubeşti...Dar oare mă cunoşti? Îmi cunoşti lobul urechii drepte, ascuns delicat după fire aurii, despletite? Îmi recunoşti mirosul dulceag printre miresme de mosc şi trandafiri? Mi-ai numărat vreodată zâmbetele adevărate? Sau nu ştii că zâmbesc diferit fiecărei persoane? Un zâmbet ştrengar, copilăresc...pentru el un zâmbet inocent şi pur, precum clinchetul duios al unei pene albe ce atinge cercuri de apă vie...celuilalt îi zâmbesc cochet şi pomeţii rozalii se strecoară triumfali pe chipul timid...Zâmbetul pentru tine ţi-l mai aminteşti? Nu?...căci eu l-am uitat în amintirea vremii...l-am încuiat în sipetul sufletului meu…e învechit, prăfuit de asprime şi indiferenţă...
Îmi forţez chipul să reînvie “zâmbetul tău”, să te fac fericit zâmbindu-ţi, căci mă sfâşie durerea ta...sunt rană adâncă şi rece, te înţep tăcută, firească...Chipul preţios nu recunoaşte trăsăturile acelui zâmbet...e mort în iluzia albastră...
Vei renunţa vreodată la mine? Mă vei lăsa să folosesc “zâmbetul tău” pentru altcineva? Nu?
Voi găsi un surâs nou, mai special, mai fericit...zâmbesc...
A ta,
B. ♥
13 mai 2010
08 martie 2011
Pentru TINE,
Ce simţi în suflet atunci când înfigi nemilos un cuţit rece în trupul plăpând al unei fiinţe, lăsând să se scurgă sângele cald şi pur al ei, pe mâinile tale nemiloase? Vinovăţie? Condamnare? Regret?
Dar cum poţi trăi ştiind că ai ucis atâtea suflete cu indiferenţa ta, că le-ai secătuit de speranţa şi iubirea ce ţi-o purtau, jonglând cu ele ca şi cu bilele ieftine şi colorate? Te-ai gândit ce simt acele suflete când le răneşti cu cuvinte reci, tremurătoare? Cum poţi părăsi un suflet ce te iubeşte mai presus de orice, ce şi-ar da suflarea pentru atenţia şi prezenţa ta? Nu te doare când calci nepăsătoare peste petalele trandafirii aşternute cu atâta bunătate înaintea ta şi le transformi în scrum cafeniu pe care-l târăşti la infinit pe drumul tău mirosind a foc, a jar? Te gândeşti vreo clipă cu adevarat la cel ce-ţi aşterne petale, chiar dacă ştie că paşii tăi vor fi nemiloşi şi dureroşi şi de această dată? Cum poate cineva să te iubească cu atâta dorinţă în sufletul rănit? De ce poate exista iubire profundă şi durere ascuţită în aceeaşi cutie ascunsă in inima lui? De ce te iubeşte neîncetat când tu îl respingi fără niciun regret, fără să te simţi vinovată de piatra neagră şi lucioasă ce ii striveşte inima? De ce refuzul tău nu se preschimbă in ură pentru el? De ce el transformă negarea ta în dragoste mai pură, mai adâncă? L-ai privit în ochii înlăcrimaţi atunci când îşi doreşte cu disperare sinceră să fi doar a lui, să te strângă puternic în braţele lui şi să îşi preseze buzele înflăcărate pe gura ta rece şi pasivă? De ce te prefaci nepăsătoare când ştii ce mult doare să-l răneşti? De ce îl alungi nemiloasă când ştii ce inuman este să rătăceşti singur în ploaia îngheţată de noiembrie, atunci când toţi se ţin de mână purtând mănuşi colorate şi umbrele fericite...De ce îl laşi pe el ud, trist şi visător? Poţi să furi un suflet şi apoi să-l abandonezi în singurătatea crudă de care şi tu fugi cu atâta teamă?
Şi ce mai reprezintă iubirea când unul o cultivă, o amplifică pentru fericirea celuilalt, acel “unul” sfârşind secătuit de culoare, de energie, de speranţă...Totul se reduce la generozitate şi dragoste irosite pentru a satisface un orgoliu...
Încetează! Nu mai fi hoaţă de suflete naive şi înapoiază blând inimile pe care le-ai luat! Atunci vei iubi cu adevărat!
A ta,
B. ♥
12 aprilie 2010
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)