Stelele aproape acoperă negrul deasupra mea, a noastră…Priveşti vreodată măreţia lumii, ancorat doar printr-o atingere de pământul acoperit de toamnă? Nu te temi că te vei desprinde de frunzele căzute la picioarele tale şi vei rătăci pierdut, fără sens, în univers? Ştii de ce eşti aici?
Mă-ntreb care este rostul meu în această clipa trecătoare numită viaţă...Nu ai simţit niciodată că nu şti încotro te îndrepţi, că păşeşti temător spre infinit, că lupţi şi suferi, că te sacrifici, dar fără a şti pentru cine sau ce...Ştii că eu mă tem? De ce? Mă tem de viaţă, căci ea este şi nu va mai fi, mă tem s-o am în propriile palme şi mă tem s-o scap, aşa fragilă cum e ea...Nu ştiu ce să fac cu ea, cum s-o apuc, cum s-o strâng...aş vrea s-o salvez, să-i dau un rost, dar nimeni nu mi-a spus cum să salvez o viaţă...
Stau prinsă în vise şi dorinţe care par a fi ale altcuiva, pe iris îmi zace întinsă o pânză de păianjen şi nu văd drumul înaintea mea...Nu ştiu încotro s-o apuc şi amân fiecare moment, amân clipele, amân viaţa...ea nu mă ajută, mă lasă copleşită de imensitatea minunii ce mă-nspăimântă...aş vrea să o descifrez, să stiu care este menirea mea, să ştiu ce trebuie să fac...să alerg, să spun simplu “da”, să iubesc...
“Trăieşte din plin”, dar cum? Există o cale pentru asta? Cum poţi ştii drumul spre fericire, căci asta ne dorim cu toţii, nu? Şi cine ne ajută? Rătăcim singuri prin frunze moarte până găsim o floare violet? Şi dacă pică zăpadă rece peste floarea noastră? Cum o mai găsim, între alte flori îngheţate?
Încotro? Acum? De ce? Şi singură? Alerg spre tine, să te găsesc...poate vei da un sens vieţii mele...cândva...
A ta,
B. ♥
9 octombrie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu