…dimineaţă târzie şi caldă de iunie cu miros de leandru dulceag şi respiraţia ta umedă şi delicioasă învăluindu-mi şuviţele blonde răsfirate pe perna atât de albă...am deschis ochii şi m-am pierdut în calmul ochilor tăi de culoarea caramelului lichid...şi ne-am unit sufletele doar sorbindu-ne din priviri pentru zeci de minute...totul alerga grăbit în jurul nostru, dar NOI eram captivi în clipa fericirii...puteam să rătăcesc în privirea ta pentru totdeauna...îmi amintesc cum mi-ai rostit cu buzele tale catifelate că sunt cea mai frumoasă fiinţă…aşa, pierdută printre aşternuturi ca un înger pur, cu pielea albă îmbibată de mirosul tău, cu părul încâlcit printre degetele tale şi cu zâmbetul suav al unei nopţi nedormite...
...acum privesc aceaşi ochi arămii şi pentru prima dată nu pot rosti niciun cuvânt...deşi când mă gândesc la tine, la NOI, amintirile îmi inundă simţirile...dar ochii tăi sunt reci şi goi şi mă pierd în nepăsarea cu care mă privesc...acum sunt pustiită de siguranţa şi dragostea ce îmi dădeau speranţă şi mă făceau să lupt împotriva tuturor...eram doar tu şi eu, doi copii ce se iubeau nebuneşte şi cucereau cerul înalt cu zâmbetele lor...acum îţi pot descifra trăsăturile perfecte şi gura ta aşteaptă rece săruturile de pe banca din parc, sau acele săruturi puerile ascunse de privirile lumii...acum eşti pustiu şi sufletul tău îmi inspiră teamă...teama să mai pot visa vreodată căsuţa noastră cu grădina de lalele, teama că nu vei mai fi niciodată lângă mine când mă voi trezi, teama că nu vom mai fi NOI, cei de odinioară...eşti crud când păşeşti aproape de mine, deşi întâmplător, şi îmi răneşti sufletul cu acel “Bună” rostit atât de fad, de parcă tot ce-a fost între noi s-a pierdut odată cu apusul violet al soarelui...găsesc ascunsă adânc în privirea ta o licărire ce te trădează...ştiu că şi tu îţi aminteşti prima dată când ne-am ţinut de mână, cu palmele umede de emoţii sau mişcarea simplă şi aproape firească a buzelor mele atunci când îţi spuneam sincer cât de mult te iubesc...îţi simt parfumul şi mă înebuneşte fiorul ce mi-l provoacă prezenţa ta atât de vagă...
...vreau să înţelegi de ce însemni atât de mult pentru mine, de ce însemni totul pentru mine...ai intrat în viaţa mea când mă aşteptam cel mai puţin şi ai dat sens întregii mele existenţe...tu m-ai învăţat cum e să fii îndrăgostit nebuneşte, m-ai învăţat să iubesc şi să fiu iubită...tu, doar tu m-ai iubit aşa fragilă şi neînsemnată cum eram şi tu eşti cel care m-a ajutat să renasc puternică şi strălucitoare prin iubirea ce mi-o purtai...acum sunt din nou pierdută printre atâtea chipuri necunoscute care mă înspăimântă şi mi-e frică să păşesc în lume fără mâna ta caldă şi protectoare, unită cu degetele mele înfrigurate...m-ai lăsat singură, să rătăcesc fără noimă în căutarea a ceva mai bun, de parcă ar exista absolut mai presus decât tine, decat NOI.
Nu înţelegi că tot ceea ce vreau este să fim din nou un suflet, să fim doar NOI, AMÂNDOI?!
În aşteptarea a ceea ce-a fost,
sufletul tău pereche...
B. ♥
14 martie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu