Mă priveşti înspăimântat printre genele închegate de suviţe fierbinţi de lacrimi…ţi-e teamă de privirea mea, deşi albastrul ochilor mei se stinge precum cerul de vară în marea agitată, verde, străvezie...îmi ştii privirea pe de rost, căci nu există zi în care să o laşi liberă, să rătăcească fugară spre chipuri străine, spre ochi pierduţi şi regăsiţi...de ce ţi-e teamă de mine? Sunt doar cea pe care o iubeşti...te-nspăimântă iubirea?! Şi pe mine, de aceea nu te iubesc!
Eşti trist când mă priveşti...eşti dezvelit în adevăr...te rătăceşti cu gândul printre porii fini ai pielii mele albe...mă iubeşti...Dar oare mă cunoşti? Îmi cunoşti lobul urechii drepte, ascuns delicat după fire aurii, despletite? Îmi recunoşti mirosul dulceag printre miresme de mosc şi trandafiri? Mi-ai numărat vreodată zâmbetele adevărate? Sau nu ştii că zâmbesc diferit fiecărei persoane? Un zâmbet ştrengar, copilăresc...pentru el un zâmbet inocent şi pur, precum clinchetul duios al unei pene albe ce atinge cercuri de apă vie...celuilalt îi zâmbesc cochet şi pomeţii rozalii se strecoară triumfali pe chipul timid...Zâmbetul pentru tine ţi-l mai aminteşti? Nu?...căci eu l-am uitat în amintirea vremii...l-am încuiat în sipetul sufletului meu…e învechit, prăfuit de asprime şi indiferenţă...
Îmi forţez chipul să reînvie “zâmbetul tău”, să te fac fericit zâmbindu-ţi, căci mă sfâşie durerea ta...sunt rană adâncă şi rece, te înţep tăcută, firească...Chipul preţios nu recunoaşte trăsăturile acelui zâmbet...e mort în iluzia albastră...
Vei renunţa vreodată la mine? Mă vei lăsa să folosesc “zâmbetul tău” pentru altcineva? Nu?
Voi găsi un surâs nou, mai special, mai fericit...zâmbesc...
A ta,
B. ♥
13 mai 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu