Măcar să fi rămas amintirea mea…doar ea, rătăcită între clipele tale fericite, între zâmbete şi chipuri pe care eu nu le cunosc…eu, prietena ta, sau ce a mai rămas din ea…
Mă ghemuiesc obosită şi rece în aşternuturi colorate…privesc spre cer şi plouă, a doua zi când plouă crud şi neîncetat...ursuleţul zace îmbibat de lacrimi amare, dar tace amorţit cu privirea spre mine...am nevoie de tine, am nevoie să fi aici şi să mă prinzi de mâna tremurândă şi să-mi spui că împreună putem zâmbi, căci mi-e dor de surâsul nostru copilăresc...
Ai uitat că exist? Cum ai putut să mă părăseşti în aerul cald, înecăcios? M-am stins plăpând în sufletul tău bucuros, primitor? M-ai înlocuit cu feţe noi şi colorate? M-ai îndepărtat pentru că te iubeam? Ei te iubesc? Te merită ei mai mult decât mine, căci dacă e aşa mă voi risipi în nisipul verde din urma ta....
N-am făcut decât să îmi deschid inima spre frumuseţea ta, să-mi arunc sentimentele fine în mâinile tale, să le simţi, să le-nţelegi, să le judeci...doar tu îmi cunoşti obrajii împietriţi sub lacrimi şi licărirea din ochii albaştri atunci când se pierd în lumină...sunt goi şi amorţiţi şi privesc mereu spre infinit...mă simt pierdută în imensitatea vieţii...
Tu n-ai ştiut că sunt de neînlocuit? Tu nu simţi aer trist rămas în urma mea şi nu ţi-e dor de zâmbetul meu prostuţ? Nu te doare când mă ştii acolo, dar nu îmi vorbeşti? Tu nu eşti singur, ca acel ursuleţ uitat pe pernă?
Nu pot să lupt cu ei, dar tu poţi...aminteşte-ţi de mine, de cea uitată într-un colţ de suflet...măcar să fi rămas amintirea mea...doar ea mă mai poate salva...
A ta,
B. ♥
26 iulie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu