Desculţă...
Alerg desculţă prin scoici ascunse şi praf mineral rece...mă las sedusă de boarea umedă şi sărată ce-şi presează vaporii spumoşi pe obrajii mei şi înghit lacomă mireasma îngheţată a dimineţii de iunie...alerg desculţă printre chipuri nedesluşite, pierdute în pustietatea inertă a plajei...alerg desculţă printre ei, cei captivi în efemere capricii de iubire şi păstrez intactă libertatea mea...nu privesc spre ei, căci superficialitatea lor mă doare...
Alerg desculţă spre tine, îmi afund tălpile uscate de nisipul aspru în apele tale învolburate şi te privesc atât de infinită...o frenezie ideală îmi învăluie simţurile şi mă arunc copleşită în imensitatea ta. Valuri ezitante alunecă eliberatoare pe trupul îmbibat de aer marin şi mă poartă într-o clipă eternă de nebunie sacră, pură. Mi-amintesc de tot şi totuşi de nimic anume, mi-amintesc de tine şi de noi, de trecutul descompus în amintiri pătate de ani şi mă întorc din nou la tine, după atâta timp de singurătate urbană, după atâta timp rătăcit între faruri de maşini...
Te-am regăsit aşa cum te-am lăsat vara trecută, impregnată de raze albe de lumină şi-atât de obosită când vântul albastru se năpusteşte asupra ta...Te-ai săturat să lupţi în neputinţă, când ştii că totul este în zadar? Nu te lăsa pradă nimfelor cu chip sardonic şi inundă slăbiciunea cu ape salvatoare! Eşti singura mea speranţă! Mă-ntorc la tine ca şi cum nu te-aş recunoaşte, însă tu eşti eu, eşti sufletul fluid ce mi se scurge prin trupul chinuit şi-ncarcerat de ziduri de beton şi ce îneacă în el iubire, ironie, gânduri amorfe şi dorinţe ruinate.
E goală plaja, pierdută în penumbra norilor din zori, aşteptând tăcută ecoul dezolant al pescăruşilor...privesc cerul încă înstelat în depărtări şi presimt fericirea în cele mai imaculate forme când ascult dialectul fin al mării, pe care doar eu îl pot desluşi...mă regăsesc în nemărginirea albastră...atât de calmă, dar dezlănţuită de limite cenuşii, înconjurată de stânci negre tăioase şi totuşi înverşunată de impasibilitatea lor...sunt ca marea, prizonieră în lumea lor imorală, înconjurată de ipocriţi a căror indiferenţă e apăsătoare...
Nimeni nu ştie că marea inundă visele mele impermeabile, mascate şi niciodată înţelese de ei. Ei nu înţeleg că sufletul meu este marea agitată ce se loveşte iar şi iar de acelaşi ţărm învechit. Ei nu înţeleg de ce atunci când plouă în mare, sufletul meu transcede în dimensiunea acvatică, lăsând în urmă orice realitate mundană....e greu să înţeleagă de ce mângâierea răcoroasă a mării mă încălzeşte şi de ce neliniştea valurilor de iarnă mă protejează de durere şi suferinţă, căci fiecare undă înspumată alungă gândul negru şi fiecare rază de soare scufundată în profunzimea apei aduce un surâs pe chipul meu de copil fugar...
Alerg desculţă prin apa mării şi vântul îmi răvăşeşte părul blond în rătăcirea mea...soarele pal îmi alintă pielea albă delicată cu atingeri fierbinţi, ca unui înger speriat rătăcit pe pământ...parfum de azalee şi frunze proaspete îndulceşte mirosul cald de sare, pe care îl savurez ca pe o ambrozie purificatoare...găsesc în zborul meu nestăvilit libelule verzui şi mă întrec cu ele spre seninul nesfârşit...
Mă regăsesc privind marea, amintindu-mi de iubirea ce i-o port...îi iubesc albastrul clar de primăvară şi violetul rar de iarnă...îi iubesc tăcerea adâncă şi urletul aspru, înfricoşător...îi iubesc răcoarea dimineţii şi fierbinţeala din amurg...iubesc că mă aşteaptă nestingherit, atunci când vreau să mă întorc la mine, când vreau să mă regăsesc.
Alerg desculţă să mă regăsesc....
A ta,
B.♥
7 noiembrie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu