De ce trebuie să fie totul aşa complicat? De ce trebuie să rănim persoanele pe care le iubim, să le înfăşurăm în frunze asfixiante şi să le păstrăm închistate în singurătate deplină? De ce e atât de uşor să iubeşti şi atât de complicat să fi iubit la rândul tău? De ce preferăm să rostim “nu” când sufletul tânjeşte spre iubire pură, firească? De ce ne ascundem între cuvinte negre, strivitoare de suflete, când tot ceea ce avem nevoie este o liană albastră, de vise, să ne împreuneze într-o pereche îngemănată de suflete?
Şi dacă ne-am opri în timp ce norii gonesc deasupra noastră? Şi dacă am renunţa la cuvinte spulberătoare? Am putea iubi în tăcere albă, prinşi în jocuri de sentimente acute, plenare? Sau am rătăci neştiutori printre fericiri nebănuite, intangibile nouă?
De ce trebuie să ne omorâm visele când deschidem ochii, dimineaţa? De ce nu putem continua reveria noastră fără a ţine cont de spaţii şi timpi constrângători? De ce orice fericire e anulată de “şi dacă” şi durerea imaterială zdrobită printr-un simplu “de ce”?
De ce nu putem renunţa la întrebări zadarnice, distrugătoare de clipe perfecte?
A ta,
B.♥
31 martie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu