Pentru TINE,

     Care este rostul fericirii noastre? Nebunia momentului sau amintirea a tot ceea ce a fost?

     Început. Fiori. Bucurie. Fericire. Sfârşit. Totul se concepe şi se termină în acelaşi fel, după acelaşi etalon monoton şi placid. Întotdeauna trebuie să existe un sfârşit, pentru ca începutul sfios să devină tot mai fad în umbra dezolantă a sfârşitului. Întotdeauna răsăritul senin se va stinge în asprimea valurilor învolburate, lăsând în urma lui resemnare blajină.

     Număr zile, secunde, clipe până voi ajunge la capăt şi ţes dorinţe ascunse că încă mai pot spera, dar e în zadar. Privesc în ochii lor ca spre o salvare caldă, dar disting doar imaginea mea reflectată pe pupile întunecate de ceaţă...mă văd pe mine, pe ei, pe noi...văd chipuri naive surâzând soarelui şi aud râsete nealterate de regrete...îmi amintesc că ei suntem noi, cei de odinioară, ale căror vise alergau contopindu-se în aerul suav de primăvară...

      Tu ce simţi când se apropie iminentul sfârşit? Regrete? Frânturi de lacrimi risipite? Crezi şi tu în inefabila dorinţă de a opri clipele efemere pentru încă un joc? Te-nspăimântă sfârşitul sau aştepţi s-o iei de la-nceput? Din nou fiori? Bucurie? Fericire?

      “Amurg, din nou. Un alt sfârşit. Oricât de perfectă ar fi ziua, întotdeauna are un sfârşit.”

                                                                                              A ta,

                                                                                                     B,♥

1 aprilie 2011