Podeaua rece îl alină din nou, căci ultima noapte adormită aici l-a găsit trist, dar surâzând mai blând ca de obicei…tu nu-l cunoşti întins inert pe gresia aspră, nu-i ştii trupul astupând zgomotul din jur într-o linişte morbidă…
Dar e tot omul pe care l-ai văzut râzând alături de tine, plin de viaţă, sclipitor…e acelaşi om, e om…dar acum e singur, gol şi ud de lacrimi aruncate inutil spre infinit…e încolăcit într-o îmbrăţişare nefirească cu propriu-i trup, strâns în căldura braţelor sale şi priveşte aiurit la-ntunericul static ce-nconjoară copacii de lângă casă…prin perdeaua îmbibată de timp, de raze de soare şi parfum, acum luminează diform şi uşor un felinar roind a musculiţe agitate…şi el priveşte trist în sufletul său şi ascultă singurătatea…
Se gândeşte la tot ce-a fost, dar a trecut...la ce va veni şi va trece firesc şi fără a-i păsa că lasa-n urmă un suflet gol, de om...
Căci doar el e om, strâns în chingile amintirilor, torturat cu zâmbetele celor fericiţi, superficiali...doar el îneacă visele în realităţi lugubre şi păstrează pânze de păianjen în palme...el poartă gânduri negre înfipte-n suflet şi aşteaptă ceva să se schimbe...aşteaptă un om şi-o îmbrăţişare caldă, mirosind a mosc dulce şi miere sălbatică...
...căci, ah!!! Demult s-a saturat de îmbrăţişarea singurătăţii sale...
Poveste de om....
A ta,
B. ♥
28 august 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu