Plânsetul negru
…înghesuiala mă făcea să mă simt în siguranţă…eram în sfârşit neglijată de cei din jur şi mă pierdeam printre chipuri încruntate şi paşi grăbiţi şi aroganţi...magazinul era înţesat de doamne elegante a căror tocuri răsunau cadenţat pe podeaua lustruită, cu copii atârnâdu-le de unul din braţe, fiind prea ocupate să tasteze mesaje vreunui sponsor al firmei pe care o conduceau...copiii se zbenguiau entuziasmaţi şi alergau prin magazin îmbrăcaţi în hainuţele lor colorate, nepăsători la agitaţia ce ii inconjura....mirosul pregnant de hrană pentru pisici se amesteca cu parfumul subtil, dar scump al mămicilor, provocându-mi o stare uşoară de ameţeală...un glas timid de copilaş mi-a atras atenţia în timp ce priveam pierdută acei peştişori guppy din acvariul uriaş...m-am întors spre ţarcul cu iepuraşi, unde copilaşul era aplecat peste gardul de lemn, încercând să atingă animăluţele speriate...
- Îl vreau pe cel negru, mami!
- Nu ţi-ar plăcea mai mult cel alb?...uite ce blaniţă frumoasă are!
- Dar...eu vreau...
- Îl vom lua pe cel alb...îţi va plăcea...şi trase copilul de mânecă, în timp ce o lacrimă firavă se rostogolea pe obrazul delicat al băieţelului...
Îmi amintesc şi acum instinctul meu de a-mi ascunde mâinile cafenii în buzunarele jeans-ilor, simţindu-mă inferioară acelei femei albe, atât de frumoasă, ce-şi unduia trupul subţire lăsând şuviţele blonde să stârnească spaimă în sufletul meu condamnat. Chipul perfect al femeii l-am purtat în memorie atâta timp, încercând să descifrez indiferenţa ei...oare chiar atât de mult conta pentru ea culoarea iepuraşului, încât a sacrificat bucuria fiului ei pentru a-şi satisface orgoliul european? Atunci am înţeles...eram un iepuraş negru, rătăcit într-o pajişte cu iepuri albi, de rasă...nu aveam nici o şansă să fac parte din lumea lor, să mă accepte pe mine, o refugiată a cărui loc nu era în societatea lor de elită.
Camera e goală. Rece. Privesc pereţii albi ce mă ţin captivă şi inspir aerul înecăcios cu clor. Podeaua e umedă şi tare, dar m-am obişnuit să dorm ghemuită într-un colţ al camerei. Acum îmi petrec zilele gândindu-mă la tot ce am trăit până în acel moment, încă sperând că cineva mă va ajuta. Ei mă consideră nebună, dar ei nu ştiu că sunt specială. M-au închis ca pe o fiară sălbatică atunci când le-am cerut ajutor şi mă privesc cu dispreţ, adresându-mi jigniri. Mi-e teamă pentru viaţa mea şi mă înspăimânt când stau în întuneric şi văd privirile lor înecate de ură...ură pentru cei ca mine...căci nu sunt singură în acest loc morbid...întunericul mă învăluie şi încep să tremur cu tot corpul...durerea e mai puternică cu fiecare clipă din noapte...mă mistui de febră şi îmi arde pielea cafenie sub cămaşa veche ce o port...
Era negru dens. Miros de praf umed îmi inunda nările însângerate. Corpul slăbit îmi era acoperit de vânătăi dureroase şi părul maroniu îmi era îmbibat cu propriul sânge...era cald încă. Mâinile îmi tremurau încercând să îmi şteargă ochii de amestecul de lacrimi sărate şi pământ uscat şi roşu, dar nu reuşeam să mă controlez. Eram întinsă pe pământ, chircită sub loviturile sălbatice ce nu conteneau să înceteze. Încercam să nu strig pentru că atunci îl înfuriam şi mai tare şi mi-era teamă că mă va omorî cu pumnii lui asprii. Îmi doream să se oprească. Nu mai puteam. Leşinasem de două ori până să plece de langă mine. Încercam să mă târăsc cu ajutorul coatelor spre perna mea din paie ce zăcea în coliba în care locuiam cu mama şi sora mea, dar braţele inerte îmi provocau dureri ascuţite. Buzele îmi erau cufundate în pământul mizerabil pe care mă bătea regulat, recunoscând gustul amărui de rugină, teamă şi revoltă. Profita de mine, lăsându-mă murdară, ruşinată, fără să ii pese că avea în faţă un suflet distrus prin cruzimea lui. Mama nu putea să mă apere şi îmi asculta gemetele cumplite şi plânsetul negru de copil, rugându-se în şoaptă să se termine chinul meu.
Mutilarea cruntă ce o suportam zilnic era doar o parte din copilăria şi adolescenţa mea...înduram foame şi munceam până când corpul îmi ceda extenuării şi bolii ce mă îngreuna. Şi acum am astm şi crizele mele frecvente provocate de acest spital al torturii sunt un prilej de satisfacţie pentru cei de aici. Mă privesc nepăsători când tusea apăsătoare mă cuprinde şi mă lasă fără suflare, să zac pe podeaua rece. Cum poate un om sa fie indiferent la suferinţă, la durere şi chin? Ce poţi simţi în suflet atunci când îţi înfigi nemilos pumnii în trupul plăpând al unei fiinţe, lăsând să se scurgă sângele cald şi pur al ei, pe mâinile tale nemiloase? Satisfacţie? Cruzime? Cum poţi trăi ştiind că indiferenţa ta a ucis atâtea suflete nevinovate, că orgoliul şi naţionalismul tău nejustificat chinuie atâtea inimi istovite de viaţă? Cum poţi refuza să ajuţi un om ca şi tine, doar pentru că aparţine unei alte rase sau religii? Atunci te poţi numi om? Atunci simţi că ai câştigat? Cum poate cineva să se lase condus de aparenţe şi să folosească prejudecăţile ca armă a atâtor crime?
Se aud paşi nemiloşi pe hol...se apropie...poate mă vor ajuta...poate vor înţelege..sau poate...
Noaptea îngheţată intră din nou în sufletul meu...o simt întunecându-mi emoţiile...m-ascund în colţul amintirii şi aştept speranţa...aştept lumina..şi aştept...aştept...
A ta,
B.♥
